Autor: Ramona Biciuşcă
Istoric
Arta ceramicii japoneze
Primele vase de ceramică au apărut în perioada Jomon între 7000-300 î.Hr., erau vase ascuţite cu decoraţiuni sub formă de şnur, sau cu fund plat, cât şi figuri feminine de lut bordo închis sau maro. Mai târziu s-au folosit şi decoraţiuni lineare, care erau gravate în obiect. Datorită situaţiei geografice a insulelor japoneze, legăturile cu China şi Coreea erau puternice, cu China atât în domeniul politic şi comercial, cât şi în cel cultural. Prin secolul V., prin intermediul Coreei cunosc utilizarea roatei olarului şi arderea la temperaturi înalte. În această perioadă multe obiecte artistice chinezeşti au fost aduse în Japonia, care au influenţat multe domenii ale artei, printre altele şi arta ceramicii.
Specificul acestei zone era utilizarea pietrei ceramice arse la temperaturi înalte. Începând cu sfârşitul secolului VII. se fabricau şi ceramici smălţuite. Secretul olăritului trecea de la tată la fiu, astfel s-au format dinastii, ale căror vase erau însemnate cu numele dinastiei.
Producţia pietrei ceramice a înflorit la sfârşitul secolului al XII-lea odată cu extinderea în Japonia a sectei zen-buddiste şi a ceremoniei ceaiului., atunci când călugărul Eisai a adus în Japonia planta de ceai, odată cu buddismul zen. Preoţii zen au adus cu ei ceştile chinezeşti smălţuite, folosite pentru consumul de ceai, şi acestea au devenit modelul de urmat al vaselor japoneze de piatră ceramică. Olarii care fabricau obiecte pentru ceremonia ceaiului erau dirijaţi de maeştrii ceremoniei ceaiului. Dorinţa acestora din urmă a fost ca vasele să dea impresia că nu au fost create de o mână umană, ci au apărut singure. O altă cerinţă primordială era ca aceste ceşti să se plieze în cel mai natural mod în mâna consumatorului. Aceste vase au fost fabricate parţial pe roata de olărit, parţial manual.
Setó este cel mai important centru al ceramicii japoneze. Setó este un sat mic, unde a lucrat olarul japonez Tosiró, care în 1223 a plecat în China cu un preot pelerin, unde a însuşit meşteşugul ceramicii. După întoarcerea în ţară a fondat un atelier şi a desconsiderat bazele artei ceramicii japoneze. Primele produse din Setó, fabricate încă din lut chinezesc, erau subţiri, nobile, obiectele mai târzii, fabricate din lut şi smalţ japonez, erau mai dure, groase, dar se impune bine pe acestea materialul de trei feluri al smalţurilor, cuprul, fierul şi manganul, culorile obţinute din topirea acestora: verde, bordo şi maro-bordo.
Al doilea centru important al ceramicii japoneze este Bizen. În această regiune, începând cu secolul XV. s-au fabricat excepţionale vase de piatră ceramică nesmălţuite, cât şi alte obiecte. Ceramica Bizen este atât de dură, încât la şlefuirea cu oţelul ies scântei. Din aceasta se fabricau vase din piatră ceramică de culoarea bronzului închis, cu smalţ albastru şi alb.
Rakuyaki este un produs tipic folosit în timpul ceremoniei ceaiului, denumirea acestuia provine de la un sigiliu inscripţionat cu cuvântul Raku, pe care shogunul Hidejoshi l-a dat fiului unei dinastii de olari mutată din Coreea. Frumuseţea caracteristică, pe lângă prelucrarea manuală, se datora modalităţii specifice de ardere.
Obiectul era încălzit la aproximativ 800 grade, după care era răcit brusc, astfel încât pe suprafaţa obiectului incandescent se precipitau cristale metalice. Pe lângă influenţa ceremoniilor de ceai, un mare eveniment istoric a avut un rol esenţial în dezvoltarea artei ceramicii japoneze. Odată cu campania generalului japonez Toyotomi Hidejoshi în Coreea, au fost aduşi olari coreeni în Japonia, care au adus cu ei tehnica fabricaţiei porţelanului chinezesc. În scurt timp au descoperit zăcămintele de caolin, mai apoi au început să fabrice porţelanul. Pentru început au fabricat vase din porţelan cu decoraţiuni albastre şi smalţ alb, mai apoi au introdus şi pictatul de-asupra smalţului. Formele şi ornamentele vaselor erau sub influenţa puternică a porţelanului chinezesc, dar totuşi erau aşezate puţin mai aerisit.
În anul 1868 a fost deschisă piaţa japoneză, şi începând cu această dată s-au produs cantităţi semnificative de ceramică şi porţelan pentru piaţa din vest. Aceste vase, cu ornamente prea încărcate, puneau gusturile japoneze într-o lumină proastă, care presupune ca obiectele de ceramică să corespundă destinaţiei, iar decoraţiunile şi forma să se adapteze întrebuinţării.
Începând cu sfârşitul secolului XIX funcţionau multe ateliere de olărit în Japonia. Acestea erau preponderent ateliere familiale şi fabricau ceramici de calitate superioară. Fiecare aveau sigilii şi ornamente proprii. Materialul caracteristic este şi astăzi piatra ceramică.
Cupa Japoneză Rakuyaki, Ceremonia ceaiului, Haiku
Numele de Raku provine de la Palatul Jurakudai, construit de către domnitorul Hideyoshi Toyotomi în secolul al 16-lea la Kyoto. Acolo, Sen no Rikyū, celebrul maestru al ceremoniei ceaiului, l-a rugat pe Chōjirō, un olar, să-i facă câteva cești pentru ceremonia ceaiului. Obiectele făcute de Chōjirō au fost numite inițial ima-yaki („obiecte de ceramică contemporană” ) sau Juraku-yaki, de la numele palatului. Hideyoshi i-a dat lui Chōjirō în 1598 un sigiliu cu numele Raku scris pe el, astfel că Raku a rămas numele familiei care a continuat timp de cincisprezece generații să confecționeze obiectele de ceramică Raku.
Rakuyaki sau Raku este un stil de ceramică japoneză, caracterizat prin utilizarea unor temperaturi de ardere mai degrabă scăzute (rezultând un corp destul de poros), a smalțului cu plumb, precum şi prin scoaterea pieselor din cuptor la incandescență, când sunt încă fierbinți. Raku este considerată metoda clasică tradițională pentru crearea bolurilor folosite în ceremonia japoneză a ceaiului. Obiectele ceramice Raku, în mod tradițional sunt formate manual, și nu cu ajutorul roții olarului, din lut, fiecare dintre ele prezentând forme și stiluri unice.
