Despre argilă

Argila (deseori Lut) este o rocă sedimentară cu granulație fină (< 2 µm), alcătuită dintr-un amestec de silicați și din fragmente de cuarț, mică etc. Este întrebuințată în olărie, la lucrări de construcție, în sculptură etc.

Mineralele din argilă se formează prin acțiunea chimică îndelungată a acidului carbonic și a altor solvenți naturali.

Argilele primare, denumite și caoline se găsesc în locul formării lor pe când argilele secundare se găsesc departe de locul formării lor fiind mutate de eroziune și apă.

Straturile argiloase fiind impermeabile, joacă un rol în reținerea apei de înfiltrație și în formarea pânzei de apă freatică.

argila este un material modelabil din care iau nastere diferite forma plastice care poate primi amprenta diferitor instrumente si prinde viata si consistenta prin ardere

Meşteşugul olăritului trebuie considerat, în lumina cercetărilor arheologice, ca unul dezvoltat de timpuriu în directă legătura cu prepararea hranei şi păstrarea alimentelor. Olăritul s-a născut şi s-a dezvoltat în sânul unor societăţi, al căror mediu existenţial este unul sacralizat. Olarii, ca şi fierarii, erau consideraţi, în societăţile tradiţionale ‚’’ oameni ai focului’’, dar şi cunoscători ai tainei lutului, deţinători şi executanţi ai unor acte cu caracter liturgice.
În societăţile preistorice şi primitive ca şi în cele tradiţionale, olarii împreună cu minerii şi metalurgiştii erau consideraţi sacerdoţi ai forţelor telurice şi ai zeităţilor chtonice (Divinitate subpământeană), mai ales a marii zeiţe Geea, Gaia- Marea Mamă.
Progresele civilizaţiei au desacralizat imaginea despre lume şi au demitizat şi olăritul. Încet, încet, au fost uitate semnificaţiile acestuia, formele au fost contaminate de cele moderne, simbolurile s-au pierdut.
Olăritul menţine însă şi astăzi în unele centre populare tradiţii vechi cu tot repertoriul de simboluri şi semne legate de viaţa spirituală a societăţilor arhaice, chiar dacă, în mare măsură, adevărata lor semnificaţie rituală şi ordonatoare, nu mai este cunoscută de meşterii olari.
Începând cu secolele IV – III î.Hr. se conturează forme de ceramică aparţinând civilizaţiei Geto – Dace. Tipurile de vase, tehnica de confecţionare şi decorul se regăsesc şi astăzi în producţia atelierelor de olari din ţara noastră. Ceramica neagră este considerată ca fiind una autohtonă, dezvoltată încă în această perioadă, procedeul tehnic, repertoriul de forme şi cel decorativ, putând fii întâlnite în centrele de olărit din Moldova şi Maramureş.

Materie primă şi tehnică de lucru

Materia primă pentru confecţionarea vaselor este argila (lutul), un pământ compus di silicat de aluminiu, carbonat de calciu, magneziu şi oxizi de fier, care are calităţi plastice, adică se poate modela în forme diferite, după uscare păstrând aceste forme.
Argila este cunoscută sub mai multe varietăţi:

1. agila plastică folosită în olărit, are culoare cenuşie, serveşte la fabricare faianţei şi olăriei comune.

2. pământul galben – este, de fapt, un pământ de culoare galbenă, roşie sau brună, care serveşte lafabricarea olanelor (piesă de argilă arsă, de obicei de formă semicilindrică, folosită pentru executarea învelitorilor la acoperişurile unor clădiri.

Etapele parcurse pentru confecţionarea ceramicii populare

1. Extragerea lutului
Lutul se extrage cu mijloace tehnice simple (cuţitoaie confecţionate din coase rupte, sape, târnăcoape) di locuri anume cunoscute de localnici şi uneori indicate prin toponime speciale: Dumbrava lutului.

 2. Transportul
Pământul odată adus acasă (este transportat cu căruţa sau targa) se depozitează la adăpost de soare şi ploaie, în ’’Zăcătoare’’ (o platformo făcută din scânduri sau pur şi simplu dintr-o ţesătură pusă pe pământul uscat), unde se lasă la dospit. În unele sate se lasă peste iarnă se degere ceea ce duce la omogenizarea şi mărirea plasticităţii pastei.

 3. Prelucrarea
Lutul este frământat prin călcare cu picioarele goale, mecanic cu malaxoarele, bătut cu miul, adăugându-se treptat apa. 

Aceasta este o operaţie foarte importantă, pentru că asigură pastei plasticitate mărită. Frământarea se face pe o piele de vită sau pe un ţol de cânepă denumit călcătoare.
Pământul era călcat în picioare până devenea o pastă‚ ’’ ca untul’’ apoi se făcea’’’ turn’’ şi se tăia în calupuri cu secera sau se ’’ trăgea la cuţitoaie’’ în felii subţiri.
Această operaţie este menită să cureţe pasta de impurităţi şi să asigure astfel, o bună şi uniformă coacere a vaselor, deoarece orice piatră cât de mică sau chiar un fir de iarbă putea produce spargerea vasului la ardere. Operaţia poartă numele de ’’mezdrit’’, pentru că se făcea cu un vârf de coasă îndoit numit ’’mezdrea’’.

4. Dospirea
A doua perioadă de dospire a lutului , de scurtă durată (câteva ore).

5. Modelarea
Confecţionarea vaselor începe cu modelarea lor pe roata olarului, acţionată cu piciorul sau, mai nou, acţionată electric. Se folosesc unelte tradiţionale, ca roata încetă şi rapidă (mai nou acţionată electric), locul pentru netezirea vasului în exterior, strugul sau pieptenele din lemn tare de păr pentru netezirea vaselor adânci în interior, plotogul – bucată de pile de oaie, folosită pentru finisarea vaselor. 

6. Uscarea vaselor
Se face la umbră, în atelierul olarului, la căldură şi umezeală, pe prispă sau în curte sub aplecătoare, timp de câteva zile; această operaţiune trebuie să se facă lent, pentru a nu produce crăpături pe suprafaţa obiectelor.

7. Angobarea (barbotinarea vaselor după uscare)
Constă cu acoperirea lor cu o substanţă specială denumită angobă, care poate fii albă sau roşi, făcută din humă diluată cu apă. Are rolul de a astupa eventualele porozităţi ale vasului. 

8. Ornamentarea
Se face prin diferite procedee tradiţionale: pictare, garitare, relief, etc. Tehnicile de ornamentare sunt specifice fiecărui centru ceramic.

9. Arderea în cuptorul special
În funcţie de modul de ardere, obţinem mai multe feluri de ceramică:
a. ceramica nesmălţuită, care se arde o singură dată;
b. ceramică smălţuită (smalţul este un oxid de plumb), vasele se smălţuiesc după prima ardere; smalţul se aplică pe vasele angobate, acoperite cu motive decorative şi arse o singură dată. Smalţul este, de fapt, o glazură de oxid de plumb, care la ardere se vitrifică (modificarea structurii unei substanțe prin încălzire la o temperatură înaltă, astfel încât să devină compactă și cu luciu sticlos, Dex 98), devenind transparent şi strălucitor.

Arderea joacă un rol important în confecţionarea ceramicii populare. Important este combustibilul folosit, acesta depinzând de resursele locale: paie, trestie, ramuri sau lemn de bună calitate, de esenţă diferită, după tipul de ceramică: plop, pin, brad, mai ales pentru ceramica neagră, pentru că produc mult fum, dar şi temperatura dezvoltată (500-1000°C). De-a lungul timpului s-au folosit mai multe procedee de ardere a vaselor:
a. ardere liberă, cu combustibilul pus direct pe vase
b. arderea intr-o groapă, se practică
c. arderea în cuptor special construit, este un tip evoluat de ardere, folosit în centrele ceramice actuale. 

Bibliografie:

Mihăilescu C. Ceramica populară din Oltenia – Albumul de artă populară, Bucureşti 2006
Popoiu P. Etnologie – Editura Mega, Cluj- Napoca, 2007
Prahoveanu I. Etnografia poporului român – Editura Paralela 45, Braşov, 2001

MATERİİ PRİME PENTRU PRODUSE CERAMİCE 

Materiile prime folosite în industria ceramică se pot caracteriza astfel: Materiile prime plastice sunt argile şi caolinuri, care formează cu apa paste plastice, coezive şi îndeplinesc rolul de liant în amestecul de materii prime. Plasticitatea argilelor depinde de compoziţia mineralogică şi de fineţea particulelor şi determină deformaţii de contracţie la uscarea pieselor. 

● Argila este materia primă de bază pentru ceramica tradiţionala. Argila în amestec controlat cu apa, formează paste cu proprietăţi plastice, iar prin ardere dobândesc structura de rezistenţă ceramică. Compoziţia mineralogică a argilelor comune include, în general, mineralele argiloase – caolinit, montmorilonit, ilit, precum şi cuarţ, calcit şi mice ca minerale secundare. 

● Argilele vitrificabile sunt argile care, arse la 1100oC vitrifică adică se topesc parţial la aceastã temperatură. Procesul de vitrifiere conduce la apariţia topiturii care umple porii formaţi în faza solidă, iar produsul devine compact şi rezistent. Dacã se depãşeşte intervalul de vitrifiere, produsul se deformează sub propia greutate, de aceea intervalul de vitrificare trebuie să fie cât mai larg 150…200oC. Aceste argile se folosesc pentru produse din gresie. 

● Caolinul conţine preponderent caolinit, are culoare gălbuie, deoarece nu conţine oxizi de fier sau în cantitate nesemnificativă şi se topeşte la temperaturi în domeniul 1700…1780 în funcţie de compoziţia chimică. Caolinul este materia primă de bază pentru ceramica fină; intră în proporţie de 65- 70% în compoziţia amestecului pentru faianţă şi de 25-52% în cea pentru porţelan. 

● Materiile prime neplastice au rolul de a diminua unele efecte negative ale materialelor argiloase, de a îmbunătăţi proprietăţile produselor finite. Dintre acestea fac parte: fondanţii, materialele degresante şi refractare. 

● Degresanţii sunt materii prime neargiloase, care au rolul de a micşora deformaţia la uscare şi la ardere a produsului ceramic argilos. Nisipul cuarţos, feldspaţii, şamota (argila arsă şi măcinată) au funcţie degresantă. 

● Fondanţii au rolul de micşorare a temperaturii de ardere, necesare pentru atingerea carcateristicilor structurale şi de rezistenţă ceramică. Sunt minerale feldspatice care conţin aluminosilicaţii alcalini cu temperatură joasă de topire. Feldspaţii au şi funcţie de degresant. Materialele de acoperire sunt angobele, glazurile şi culorile ceramice. 

● Angoba este o acoperire superficială, cu textură omogenă, albă sau colorată aplicată pe produsul înainte de ardere. Comoziţional angoba este o suspensie argiloasă sau de argilă cu fondant (feldspat). Angoba aderă dacă are dilatarea termică /contracţia identice cu cele ale ceramicii suport. Angobarea are scop decorativ şi de protecţie a plãcilor ceramice sau de suport pentru glazura aplicată ulterior. 

● Glazurile se prezintă ca pelicule de sticlă topită pe suprafaţa corpului ceramic, cu scopul de creştere a rezistenţei mecanice, a durabilităţii, şi pentru un aspect mai plăcut. Compoziţia glazurilor include silicea, oxizii alcalini, oxizii opacizanţi şi coloranţi. Materiile prime aportoare se dozează riguros conform caracteristicilor prestabilite, amestecul se topeşte, se răceşte în apă, şi se obţine o frită. Frita fin macinată formeză o suspensie apoasă care se aplică mecanizat, prin pulverizare pe plãci de faianţă, gresie, obiecte din porţelan. Pelicula de glazură rămâne aderentă după ardere (nu fisurează) dacă are un aport bun cu suportul ceramic, determinat de valori apropiate ale coeficienţilor de dilatare. 

● Materiile prime secundare, de recuperare a unor deşeuri sunt folosite, preponderent, în tehnologia ceramicii de zidărie. Au rol de combustibil tehnologic şi degresant (deşeuri combustibile, sterile carbonifere de filtru presă), de formare a unei texturi poroase în căramida termoizolantă (deşeuri din mase plastice, ind. hârtiei, etc) [3].