Argila (deseori Lut) este o rocă sedimentară cu granulație fină (< 2 µm), alcătuită dintr-un amestec de silicați și din fragmente de cuarț, mică etc. Este întrebuințată în olărie, la lucrări de construcție, în sculptură etc.

Mineralele din argilă se formează prin acțiunea chimică îndelungată a acidului carbonic și a altor solvenți naturali.

Argilele primare, denumite și caoline se găsesc în locul formării lor pe când argilele secundare se găsesc departe de locul formării lor fiind mutate de eroziune și apă.

Straturile argiloase fiind impermeabile, joacă un rol în reținerea apei de înfiltrație și în formarea pânzei de apă freatică.

argila este un material modelabil din care iau nastere diferite forma plastice care poate primi amprenta diferitor instrumente si prinde viata si consistenta prin ardere

Meşteşugul olăritului trebuie considerat, în lumina cercetărilor arheologice, ca unul dezvoltat de timpuriu în directă legătura cu prepararea hranei şi păstrarea alimentelor. Olăritul s-a născut şi s-a dezvoltat în sânul unor societăţi, al căror mediu existenţial este unul sacralizat. Olarii, ca şi fierarii, erau consideraţi, în societăţile tradiţionale ‚’’ oameni ai focului’’, dar şi cunoscători ai tainei lutului, deţinători şi executanţi ai unor acte cu caracter liturgice.
În societăţile preistorice şi primitive ca şi în cele tradiţionale, olarii împreună cu minerii şi metalurgiştii erau consideraţi sacerdoţi ai forţelor telurice şi ai zeităţilor chtonice (Divinitate subpământeană), mai ales a marii zeiţe Geea, Gaia- Marea Mamă.
Progresele civilizaţiei au desacralizat imaginea despre lume şi au demitizat şi olăritul. Încet, încet, au fost uitate semnificaţiile acestuia, formele au fost contaminate de cele moderne, simbolurile s-au pierdut.
Olăritul menţine însă şi astăzi în unele centre populare tradiţii vechi cu tot repertoriul de simboluri şi semne legate de viaţa spirituală a societăţilor arhaice, chiar dacă, în mare măsură, adevărata lor semnificaţie rituală şi ordonatoare, nu mai este cunoscută de meşterii olari.
Începând cu secolele IV – III î.Hr. se conturează forme de ceramică aparţinând civilizaţiei Geto – Dace. Tipurile de vase, tehnica de confecţionare şi decorul se regăsesc şi astăzi în producţia atelierelor de olari din ţara noastră. Ceramica neagră este considerată ca fiind una autohtonă, dezvoltată încă în această perioadă, procedeul tehnic, repertoriul de forme şi cel decorativ, putând fii întâlnite în centrele de olărit din Moldova şi Maramureş.

Materie primă şi tehnică de lucru

Materia primă pentru confecţionarea vaselor este argila (lutul), un pământ compus di silicat de aluminiu, carbonat de calciu, magneziu şi oxizi de fier, care are calităţi plastice, adică se poate modela în forme diferite, după uscare păstrând aceste forme.
Argila este cunoscută sub mai multe varietăţi:

1. agila plastică folosită în olărit, are culoare cenuşie, serveşte la fabricare faianţei şi olăriei comune.

2. pământul galben – este, de fapt, un pământ de culoare galbenă, roşie sau brună, care serveşte lafabricarea olanelor (piesă de argilă arsă, de obicei de formă semicilindrică, folosită pentru executarea învelitorilor la acoperişurile unor clădiri.

Etapele parcurse pentru confecţionarea ceramicii populare

1. Extragerea lutului
Lutul se extrage cu mijloace tehnice simple (cuţitoaie confecţionate din coase rupte, sape, târnăcoape) di locuri anume cunoscute de localnici şi uneori indicate prin toponime speciale: Dumbrava lutului.

 2. Transportul
Pământul odată adus acasă (este transportat cu căruţa sau targa) se depozitează la adăpost de soare şi ploaie, în ’’Zăcătoare’’ (o platformo făcută din scânduri sau pur şi simplu dintr-o ţesătură pusă pe pământul uscat), unde se lasă la dospit. În unele sate se lasă peste iarnă se degere ceea ce duce la omogenizarea şi mărirea plasticităţii pastei.

 3. Prelucrarea
Lutul este frământat prin călcare cu picioarele goale, mecanic cu malaxoarele, bătut cu miul, adăugându-se treptat apa. 

Aceasta este o operaţie foarte importantă, pentru că asigură pastei plasticitate mărită. Frământarea se face pe o piele de vită sau pe un ţol de cânepă denumit călcătoare.
Pământul era călcat în picioare până devenea o pastă‚ ’’ ca untul’’ apoi se făcea’’’ turn’’ şi se tăia în calupuri cu secera sau se ’’ trăgea la cuţitoaie’’ în felii subţiri.
Această operaţie este menită să cureţe pasta de impurităţi şi să asigure astfel, o bună şi uniformă coacere a vaselor, deoarece orice piatră cât de mică sau chiar un fir de iarbă putea produce spargerea vasului la ardere. Operaţia poartă numele de ’’mezdrit’’, pentru că se făcea cu un vârf de coasă îndoit numit ’’mezdrea’’.

4. Dospirea
A doua perioadă de dospire a lutului , de scurtă durată (câteva ore).

5. Modelarea
Confecţionarea vaselor începe cu modelarea lor pe roata olarului, acţionată cu piciorul sau, mai nou, acţionată electric. Se folosesc unelte tradiţionale, ca roata încetă şi rapidă (mai nou acţionată electric), locul pentru netezirea vasului în exterior, strugul sau pieptenele din lemn tare de păr pentru netezirea vaselor adânci în interior, plotogul – bucată de pile de oaie, folosită pentru finisarea vaselor. 

6. Uscarea vaselor
Se face la umbră, în atelierul olarului, la căldură şi umezeală, pe prispă sau în curte sub aplecătoare, timp de câteva zile; această operaţiune trebuie să se facă lent, pentru a nu produce crăpături pe suprafaţa obiectelor.

7. Angobarea (barbotinarea vaselor după uscare)
Constă cu acoperirea lor cu o substanţă specială denumită angobă, care poate fii albă sau roşi, făcută din humă diluată cu apă. Are rolul de a astupa eventualele porozităţi ale vasului. 

8. Ornamentarea
Se face prin diferite procedee tradiţionale: pictare, garitare, relief, etc. Tehnicile de ornamentare sunt specifice fiecărui centru ceramic.

9. Arderea în cuptorul special
În funcţie de modul de ardere, obţinem mai multe feluri de ceramică:
a. ceramica nesmălţuită, care se arde o singură dată;
b. ceramică smălţuită (smalţul este un oxid de plumb), vasele se smălţuiesc după prima ardere; smalţul se aplică pe vasele angobate, acoperite cu motive decorative şi arse o singură dată. Smalţul este, de fapt, o glazură de oxid de plumb, care la ardere se vitrifică (modificarea structurii unei substanțe prin încălzire la o temperatură înaltă, astfel încât să devină compactă și cu luciu sticlos, Dex 98), devenind transparent şi strălucitor.

Arderea joacă un rol important în confecţionarea ceramicii populare. Important este combustibilul folosit, acesta depinzând de resursele locale: paie, trestie, ramuri sau lemn de bună calitate, de esenţă diferită, după tipul de ceramică: plop, pin, brad, mai ales pentru ceramica neagră, pentru că produc mult fum, dar şi temperatura dezvoltată (500-1000°C). De-a lungul timpului s-au folosit mai multe procedee de ardere a vaselor:
a. ardere liberă, cu combustibilul pus direct pe vase
b. arderea intr-o groapă, se practică
c. arderea în cuptor special construit, este un tip evoluat de ardere, folosit în centrele ceramice actuale. 

Bibliografie:

Mihăilescu C. Ceramica populară din Oltenia – Albumul de artă populară, Bucureşti 2006
Popoiu P. Etnologie – Editura Mega, Cluj- Napoca, 2007
Prahoveanu I. Etnografia poporului român – Editura Paralela 45, Braşov, 2001

MATERİİ PRİME PENTRU PRODUSE CERAMİCE 

Materiile prime folosite în industria ceramică se pot caracteriza astfel: Materiile prime plastice sunt argile şi caolinuri, care formează cu apa paste plastice, coezive şi îndeplinesc rolul de liant în amestecul de materii prime. Plasticitatea argilelor depinde de compoziţia mineralogică şi de fineţea particulelor şi determină deformaţii de contracţie la uscarea pieselor. 

● Argila este materia primă de bază pentru ceramica tradiţionala. Argila în amestec controlat cu apa, formează paste cu proprietăţi plastice, iar prin ardere dobândesc structura de rezistenţă ceramică. Compoziţia mineralogică a argilelor comune include, în general, mineralele argiloase – caolinit, montmorilonit, ilit, precum şi cuarţ, calcit şi mice ca minerale secundare. 

● Argilele vitrificabile sunt argile care, arse la 1100oC vitrifică adică se topesc parţial la aceastã temperatură. Procesul de vitrifiere conduce la apariţia topiturii care umple porii formaţi în faza solidă, iar produsul devine compact şi rezistent. Dacã se depãşeşte intervalul de vitrifiere, produsul se deformează sub propia greutate, de aceea intervalul de vitrificare trebuie să fie cât mai larg 150…200oC. Aceste argile se folosesc pentru produse din gresie. 

● Caolinul conţine preponderent caolinit, are culoare gălbuie, deoarece nu conţine oxizi de fier sau în cantitate nesemnificativă şi se topeşte la temperaturi în domeniul 1700…1780 în funcţie de compoziţia chimică. Caolinul este materia primă de bază pentru ceramica fină; intră în proporţie de 65- 70% în compoziţia amestecului pentru faianţă şi de 25-52% în cea pentru porţelan. 

● Materiile prime neplastice au rolul de a diminua unele efecte negative ale materialelor argiloase, de a îmbunătăţi proprietăţile produselor finite. Dintre acestea fac parte: fondanţii, materialele degresante şi refractare. 

● Degresanţii sunt materii prime neargiloase, care au rolul de a micşora deformaţia la uscare şi la ardere a produsului ceramic argilos. Nisipul cuarţos, feldspaţii, şamota (argila arsă şi măcinată) au funcţie degresantă. 

● Fondanţii au rolul de micşorare a temperaturii de ardere, necesare pentru atingerea carcateristicilor structurale şi de rezistenţă ceramică. Sunt minerale feldspatice care conţin aluminosilicaţii alcalini cu temperatură joasă de topire. Feldspaţii au şi funcţie de degresant. Materialele de acoperire sunt angobele, glazurile şi culorile ceramice. 

● Angoba este o acoperire superficială, cu textură omogenă, albă sau colorată aplicată pe produsul înainte de ardere. Comoziţional angoba este o suspensie argiloasă sau de argilă cu fondant (feldspat). Angoba aderă dacă are dilatarea termică /contracţia identice cu cele ale ceramicii suport. Angobarea are scop decorativ şi de protecţie a plãcilor ceramice sau de suport pentru glazura aplicată ulterior. 

● Glazurile se prezintă ca pelicule de sticlă topită pe suprafaţa corpului ceramic, cu scopul de creştere a rezistenţei mecanice, a durabilităţii, şi pentru un aspect mai plăcut. Compoziţia glazurilor include silicea, oxizii alcalini, oxizii opacizanţi şi coloranţi. Materiile prime aportoare se dozează riguros conform caracteristicilor prestabilite, amestecul se topeşte, se răceşte în apă, şi se obţine o frită. Frita fin macinată formeză o suspensie apoasă care se aplică mecanizat, prin pulverizare pe plãci de faianţă, gresie, obiecte din porţelan. Pelicula de glazură rămâne aderentă după ardere (nu fisurează) dacă are un aport bun cu suportul ceramic, determinat de valori apropiate ale coeficienţilor de dilatare. 

● Materiile prime secundare, de recuperare a unor deşeuri sunt folosite, preponderent, în tehnologia ceramicii de zidărie. Au rol de combustibil tehnologic şi degresant (deşeuri combustibile, sterile carbonifere de filtru presă), de formare a unei texturi poroase în căramida termoizolantă (deşeuri din mase plastice, ind. hârtiei, etc) [3].

 Autor: Ramona Biciușcă

– actiunea de a modela, de a reproducea plastica a unor obiecte, a reinterpreta prin intemediul materialelor.

Tehnici de modelare a ceramicii

in epoca neolitică au existat, în principal, 3 tehnici de modelare:^[2]

• frământarea unui boț de lut și scobirea lui, tehnică folosită la vasele de dimensiuni foarte mici, mai degrabă miniaturale.
• tehnica au columbin. Se realiza mai întâi fundul rotund și plat al vasului peste care se așezau colăcei din lut cu diametru variabil. Ultima operație era netezirea pereților atât la exterior, cât și în interiorul vasului.
• construirea vasului din fâșii, din benzi de argilă, care se lipeau de fundul vasului.

Ulterior au apărut și alte tehnici de modelare: cu roata olarului sau prin turnarea în tipare. Deși era cunoscută în Grecia antică încă din epoca bronzului, roata olarului a apărut târziu în spațiul balcanic, pe la 450 i.e.n, deci în epoca La Tène. Tiparele sunt atestate pentru prima oară tot în La Tène. În neolitic au fost folosite în exclusivitate doar primele trei tehnici de modelare.

După modelarea vasului respectiv acesta este pus în cuptoare speciale, pentru a fi arse. Vasele scoase din cuptor se lustruiesc și vasul este finalizat.

În ziua de azi această meserie este pe cale de dispariție.

TEHNOLOGİİ DE PRODUCERE A CERAMİCİİ ARTİZANALE

Obţinerea produselor din lut se poate realiza prin diferite tehnici, cel mai des folosite fiind:  

Modelarea liberã – este procedeul cel mai vechi şi individual, prin care bucãţi dev lut sub formã de bile, funii, sfori, împletituri sunt adesea unite între ele prin lut mai moale.Produsele obţinute în acest fel nu se pot folosi pentru a obţine seturi, pentru cã nu sunt identice, prin aceastã tehnologie se obţin numai produse unicat; [2] 

Olãritul folosind roata olarului – permite obţinerea unui numãr mai mare de produse de acelaşi fel.v Roata olarului este un utilaj care are în componenţã douã discuri : unul superior, mai mic, pe care se aşazã bulgãrele de lut ce se prelucreazã şi un alt disc inferior, mai mare, cãruia i se imprimã mişcarea de rotaţie prin intermediul pedalei. Modelarea vasului necesitã o foarte bunã tehnicã şi o vitezã de lucru mare, pentru ca lutul sã nu se usuce.

Procesul de obţinere a acestor produse cuprinde [2]: 

pregãtirea lutului , ce constã în curãţarea argilei de impuritãţi şi frãmântarea ei împreunã cuü apa; Prelucrarea constã în :  

debitarea în bulgãri mai mici şi frãmântarea lor, formarea bulgãrelui de lut deü mãrimea vasului şi trântirea lui pe discul superior al roţii imprimându-i o uşoarã mişcare; 

 centrarea bulgãrelui pe disc şi modelarea lui;

 ridicarea pereţilor vasului;ü

 realizarea formei dorite (modelarea gâtului oalei); 

fasonarea interiorului şi exteriorului oalei;ü  

aplicarea toartelor, brâielor sau altor elemente decorative;  

tãierea şi scoaterea de pe discul roţii;  

uscarea vasului în aer liber sau pe un blat de lemn;ü

 finisarea constã în decorarea şi glazurarea produsului;

  arderea produsului. 

BIBLIOGRAFIE [1] Gheorghe M. – “Materiale de construcţie” vol. I, carte, Editura Conspress ,Bucureşti,2010 [2]. Lichiardopol G , Stoicescu V- “Educaţie tehnologicã”, manual clasa a-VI-a, Editura Aramis, Bucureşti, 2005 [3] www.Ceramica tradiţionalã româneascã [4] www.Mãrfurile-ceramice [5] www.referat.ro-Despre ceramicã

Turnarea în forme– acest tip de formare constă în topirea amestecului ceramic la temperature 

t>2000 0C urmată de turnarea în forme refractare. 

Procesul tehnologic este următorul:

  pregătirea barbotinei(materialului) şi a formei,ü  

turnarea barbotinei în formă,  

formarea peretelui,ü  îndepărtarea excesului de barbotină,

uscarea,  

desprinderea piesei fasonate

Pentru realizarea produselor, lutul trece prin anumite faze de pregatire, prelucrare si finisare , care sunt specifice produselor care se realizeaza si zonelor geografiice in care se produc.
Lucrate cu mana sau utilizand roata olarului, produsele de ceramica pastreaza intotdeauna proportiile corespunzatoare destinatiei, asigurand si un aspect placut si elegant.
Prelucrarea lutului se întâlneste in zonele de deal, in special unde nu sunt conditii favorabile pentru dezvoltarea agriculturii, fiind influentata de caracteristicile materiei prime existente in zona si de existenta pietei de desfacere, cu ocazia târgurilor organizate cu diferite prilejuri.
Ceramica,in special vasele din lut ars, reprezinta unul dintre atributele remarcabile ale civilizatiei stravechi, marturie stand numeroasele descoperiri arheologice.
Ceramica lucrata cu mana, realizata din lut negru, este lustruita in exterior. Din ceramica se pot obtine articole ca : ulcioare,cani,farfurii, vase de flori, oale si obiecte decorative.
In scopul realizarii impermeabilitatii, cana se imbrica cu un decor lustruit, asigurându-se astfel îmbinarea utilului cu frumosul.
Una dintre cele mai puternice traditii din Romania si forma de reprezentare a culturii ei bine pastrate de-a lungul timpului, care a rezistat la influenta curentelor moderne. Prelucrarea ceramicii consta in extragerea si curatarea lutului, modelarea vasului, uscare, decorare, arderea acestuia intr-un cuptor special si apoi pictat in functie de specificul fiecarei zone.

Initial, „materia prima” se depoziteaza intr-o groapa, straturi-straturi, umezite din plin cu apa. Apoi, se scoate pe un tol, se framinta cu picioarele timp de trei ore, fara oprire, si se trece printr-un malaxor, pentru a scoate toate impuritatile. In final, se fac calupuri, din care se taie felii. Urmeaza partea cea mai frumoasa a muncii de olar: modelarea vaselor. Se ia o bucata de lut dintr-o felie, se mai framinta o data in mina, se face un bot, pe care olarul il izbeste pe roata. Rotile pot fi electrice sau „la picior”, insa se cunoaste diferenta dintre ele. Cea electrica este foarte buna pentru copii, care nu-si pot coordona miscarile miinilor cu cele ale piciorului. Roata trebuie sa aiba permanent aceeasi viteza, altfel vasul se descentreaza si devine rebut sub miinile unui nepriceput. Olarul mai are nevoie de o lopatica din plastic sau lemn, cu marginile perfect drepte, o sirma sau ata tare si un corn de vitel cu virf din pana de gisca. Dupa „trintirea” lutului pe roata, incet-incet oala incepe sa se modeleze. Mai intii se lucreaza baza, care nu trebuie sa fie groasa, pentru ca se va sparge, peretii sint finisati cu lopatica si apoi se lipeste o „urechiusa” pe post de miner, daca este nevoie. Oala este desprinsa de pe roata cu ajutorul sirmei sau al atei, dupa care se aseaza pe o polita, la uscat. Vara este suficienta temperatura de afara, insa iarna trebuie sa se incalzeasca atelierul. In aceasta faza, ceramica este „cruda”.